baby te rog

"uita-te in oglinda" imi zice in timp ce-si oja unghiile cu talpile lipite pe ceafa mea. "Am vrut sa-ti zic mai devreme, dar ..."  "herpes? posibil. Ce conteaza" ma dezbrac de rochie si cizme si raman doar in ciorapi "uite ce tate misto! vezi-le cum se fac cand topai". Ma impinge pe fotoliu si sare pe mine. Ceva a pocnit in capul meu si m-am gasit cu 45 de kilograme de disconfort in poala. Transpir intre buci, incerc sa-mi potrivesc chilotii, parul ei imi intra in gura, respir greu si nu mai pot. Trag aer in piept si-i spun "am nevoie sa trag o basina, dar asta nu inseamna ca nu te iubesc". "Ba da..." imi zice si aluneca de pe genunghiul meu cald ca o bucata de unt. O vad cum se intuneca si stiu ca am foarte putin timp s-o aduc inapoi, o secunda, doua poate. Alarmata sar cei doi metri pana la ea si o trag de brat, dar nu se intoarce. Nu pot sa-i vad fata, o incercuiesc dar din toate unghiurile vad acelasi cap intors intr-o parte, aplecat, o claie de par blond. Prea tarziu

Cobor in strada. Nu am unde sa ma duc, la fiecare doi pasi schimb directia. Incep sa se stinga luminile, sapte metri mai tarziu nu mai vad nimic. Alerg, ma lovesc de cladiri, de felinare, calc pe o broasca si-mi bulbuc ochii incercand sa-mi plang nervii dar tot ce reusesc sa screm e o durere de cap. Incep sa discern forme, gasesc o masa de bucatarie si ma opresc la ea. Probabil aici trebuia sa ajung. Imi cobor chilotii si imi scartai fundul gol de plasticul mesei si rad. O fac pana lacrimez putin de durere. Cred ca m-am ranit. Ma uit in jos si dintre picioare imi iese un cutit mare de bucatarie. Acum imi amintesc, treispe zile de seceta nefiresti, treispe melci lipiti pe geamul meu. As fi crezut ca-i mai usor sa ascund bazdagania in bezna asta, poate chiar s-o ratacesc intr-una dintre gaurile negre care apar inevitabil pe fond negru, dar in acest nimic in care m-am impotmolit tot ce mai simt este ghinionul meu viu. Se lumineaza de zi cum o dunga rosie pe interiorul piciorului mi se intinde pe sub talpi

In militari, intr-un apartament prea mare pentru o singura persoana, sta o singura persoana. Imi lipesc spatele de peretele holului si astept s-aud miscare din vreo directie. In bucatarie o cratita este scoasa din dulap; mi se aprind ochii si ling incet teaca toporului incercand sa ma hotarasc la o miscare urmatoare. Gustul asta de cacat pe care-l am in gura, din cate-mi pot da seama, a fost mereu aici. Si mereu l-am iubit pe tata, chiar nu exista o persoana in lumea asta focoasa pe care s-o iubesc mai mult si-mi amintesc lucrul asta mereu, aproape o data la trei-patru zile. Dar m-a apasat, m-a innegrit, m-a uscat cu deteriorarea lui, incepand cu ziua in care si-a scos toti dintii pentru a-si pune, eventual, o proteza si a intrat in camera mea sa-mi spuna "pa pa, eu plec pana marti la Predeal" dar verbalizarea groteasca, pocita de imensitatea golului m-a impietrit in pat unde am mimat cel mai nerealist somn. Apoi pierderea locului de munca. Neputinta de a-si plati intretinerea, mancarea sau orice altceva. Si cancerul. Eu m-am saturat de aceasta amanare zgariata pe spinarea mea. A mea. Eu. Eu. EU. Pac!

Super topor, mi-l sprijineam pe umar si topaiam spre cealalta parte a Bucurestiului. Sunt intr-un liceu plin de tigani, tigani urati cu voci urate. Gasesc sala unui baiat dragut, citit, timid care m-a facut femeie, conform jurnalului meu personal. Stau in pragul usii si zambesc. Lui mereu am putut sa-i zambesc, si dupa ce ne-am despartit, a doua zi dupa ce m-a inselat, dupa orice cearta, distrata de inutilitatea marii ruperi si de lovirea ritmata a unui perete amortit de lipsa vreunei nevoi. Eu si frigiditatea mea aveam nevoie de spatiu, aveam nevoie de patru zile pe saptamana de iesit la bere cu frumoasa mea colega sau amuzanta mea vecina, scumpele mele prietene. Dar la varsta aia nu stim sa oferim spatiu, si nu stim sa plecam, stam pana suntem impinsi. Suntem slabi. Si ne e sila de alti oameni slabi. Poc!

Fug, si patru caini fug si ei dupa mine, tin minte ca m-am gandit "in sfarsit, ziua devine mai usoara". Ma opresc doar ca sa-mi cumpar tictac, atat am vrut. Bomboane. Dar imi tremura picioarele pentru ca m-au inconjurat trei barbati in negru. Scap 1leu si mi se zice sa nu-l recuperez, nu este timp de tictac. "Domnisoara Janie? am venit sa va luam sanii. Veniti cu noi va rog. Dupa aceasta procedura veti trece la cealalta identitate cu care banuiesc ca sunteti familiara, Cristian Patrascu."
Am ajuns acasa trista ca o bucata de unt pe un genunchi distant. Stiind ca nu mai sunt o femeie, ma mai vrei? Te rog, mai vrea-ma. Nu pot mai mult de-atat, nu cred c-o sa fiu vreodata o persoana mai buna. Dar stai cu mine, te rog, fii prietenul meu. O sa ne distram, jur.